Viata este apreciata asa cum trebuie doar atunci cand nu o mai avem, iar atunci este prea tarziu. Fiecare privire, fiecare zambet, fiecare lacrima este o parte din viata noastra, dar cat traim suntem prea ocupati sa le intelegem sensul, cat cei din jurul nostru traiesc, aceste lucruri nu au o semnificatie importanta. Sunt lucruri normale, mult prea banale, spun unii. Insa ce faci cand acel cineva, pe care l-ai iubit de cand aveai trei ani, atunci cand erai prea mica sa intelegi ce este iubirea, dar totusi simteai o profunda emotie de fiecare data cand il vedeai sau il auzeai, fie si la televizor sau la radio, nu mai este? Ce faci cand intr-o secunda tot ce stii, ce ai invatat, ce ai sperat vreodata, absolut intreaga ta viata este spulberata; pamantul iti fuge de sub picioare si toate acele lucruri, pe care pana ieri le luai drept bune, fara sa faci nimic in schimb, iti invadeaza mintea si stai si privesti in soc cum toate posturile de televiziune spun acelasi lucru: A MURIT. Ce faci cand vezi cum o prapastie fara fund se deschide in fata ta, dar totusi nu te inghite. Te lasa sa traiesti. Te lasa sa gusti disperarea si durerea de la un capat la altul. Te lasa sa infrunti realitatea. Cum poti sa te rogi, ce cuvinte poti sa folosesti sa-l convingi pe Dumnezeu sa se rasgandeasca, sa-i mai dea o sansa, sa schimbe totul si sa minciuna sa nu-si aiba confirmare, sa vina el in fata tuturor si sa “Traiesc. Sunt bine.”
Si astepti…timpul se scurge, fara ca tu sa-l poti opri si din ce in ce stii tot mai bine ca ceva grav, ceva extraordinar de grav se intampla la mii de kilometrii distanta de tine. Dar astepti in continuare, ingrozita, sperand din strafundul inimii ca cineva va veni sa infirme aceasta proasta gluma a destinului. Intr-un final cineva vine. Tresari sin ingheti in loc. Mai spui pentru ultima data “Te rog, Doamne, sa nu fie adevarat.” apoi asculti cu atentie acele cuvinte, care speri ca te vor elibera de acea teama fara sfarsit. Insa acele cuvinte nu infirma ceea ce tu vroiai sa fie o minciuna. Acele cuvinte confirma ca inima pe care ai pretuit-o cel mai mult in intreg Universul, inima pe care ai ascultat-o si ai admirat-o toata
viata, inima care te-a invatat sa te ridici dupa fiecare lovitura si sa-ti continui lupta; sa speri atunci cand toti iti spun ca nu ai sa reusesti; sa muncesti din greu pentru a-ti indeplini visurile; sa cresti, sa visezi si sa devii cel mai bun din domeniul tau, dar sa nu uiti niciodata de unde ai pornit, sa nu-ti uiti familia, sa nu-ti uiti prietenii, sa nu-i uiti pe cei care te iubesc si iti sunt alaturi mereu, care te-au ajutat si te ajuta sa treci peste cele mai grele momente din viata; sa ignori opinia celorlalti si sa indraznesti sa faci lucruri la care altii nici nu indraznesc sa viseze; sa ceri mai mult de la tine chiar si atunci cand ai facut ceva excelent; sa intelegi ca perfectul poate fi perfectionat; sa vezi si sa iubesti mai departe de propria fiinta; sa-ti intorci privirea spre cei care sufera, spre cei care sunt condamnati la moarte de la o varsta mult prea frageda, spre cei care nu au ce manca, spre cei care traiesc dupa o zi pe alta si sa nu fugi de ei ci sa stai sa-i ajuti, sa-i intelegi, sa-i iubesti; sa privesti in sufletul oamenilor si sa-i iubesti dupa ce gasesti acolo nu dupa hainele pe care le poarta sau fizicul mai mult sau mai putin atragator; sa intelegi ca toti suntem egali, ca toti avem sanse sa reusim; sa nu te lasi doborat daca astazi ai fost invins, sa revii maine si sa castigi; sa nu-ti pleci capul atunci cand esti insultat; sa nu te descurajeze atacurile celorlalti provenite din invidie, lacomie sau pura dorinta de a te distruge; sa-ti imbratisezi succesele cu modestie si sa nu le strigi in gura mare – s-ar putea sa ranesti pe altcinva; sa-ti valorezi parintii in ciuda defectelor lor; sa vezi in copii o lume noua, una mai buna, sa-i inveti ce stii mai bine si sa le daruiesti ce ai mai bun; sa-ti rezolvi problemele cu mintea lucida fara a te cufunda in droguri sau alcool pentru a uita de ele; sa ai curajul sa traiesti exact asa cum esti, fiind tu, nu o persoana straina de principiile si idealurile tale; sa fi ce vrei tu sa fi, nu ce vor altii – acea Inima care te-a incantat, te-a uimit, te-a purtat intr-un cu totul alt taram, undeva unde totul este posibil, acea inima a incetat sa bata. Acea inima s-a oprit pentru totdeauna, acel suflet a parasit pamantul pe care tu inca mai traiesti si niciodata nu se va mai intoarce.
Ascultand acele cuvinte a fost ca si cum mi-as fi ascultat condamnarea la moarte. Nu sunt nici melodramatica si nici nu exagerez. Nu exista cuvinte sa exprim cat de mult doare. Este ca si cum sufletul mi-a fost smuls din piept. Pentru mine, Michael nu a fost decat un idol, un model. Pentru mine a fost totul. Tot ce astazi sunt, fiecare lucru in care astazi cred se datoreaza lui. Intreaga mea lume a fost construita in jurul lui, orice drum indiferent cat de mic, intr-un final ma conducea inapoi la el. De fiecare data cand eram trista, cand nu puteam sa gasesc o solutie pentru problemele mele ma refugiam in el, in muzica lui, in arta lui si usor usor, imi regaseam capacitatea de a gandi clar, forta de a infrunta orice. Cand eram fericita nu exista cale mai buna de a ma bucura de fericirea mea decat sa-l ascult, sa-l las sa ma poarte in acel taram pe care el l-a creat.
Fiecare parte din mine poarta amprenta influentei lui desi niciodata nu l-am vazut in realitate. Desi mereu a fost la mii de kilometrii departare de mine, prezenta lui a fost mereu aproape de mine, o prezenta care m-a ajutat mereu, care nu m-a lasat sa clachez cand totul parea negru si fara scapare. Mai presus de orice, Michael m-a invatat sa cred, sa sper si sa lupt impotriva lumii intregi daca este necesar pentru a realiza ceea ce-mi doresc. De aici poate se trage faptul ca am crezut si cred in el si Roger chiar atunci cand nimeni nu o mai facea, am crezut si m-am agatat de acea credinta cu disperare. Doar asa puteam continua. Doar asa puteam functiona.
Iar acum…acum cand persoana in care am crezut cel mai mult, persoana care mi-a fost calauza prin viata, care mi-a fost ghid spre fericire, acum cand esenta a tot ce sunt nu mai este, ce fac? Cum mai sper si cum mai merg inainte daca nu mai stiu ca el exista undeva intr-un colt de lume? De unde imi mai iau forta sa ma ridic si sa-mi continui lupta? Pana acum necunoscutul era un mister pe care vroiam sa-l descopar. Acum mi-e frica. Fara el mi-e frica. Pentru ca din toate lucrurile care m-a invatat niciodata nu m-a invatat sa traiesc fara el. Nu stiu cum se face.
Intotdeauna m-am simtit singura, intr-o lume mult prea aglomerata si aceste este unul dintre lucrurile care ma fac sa ma regasesc in el; dar acum simt ca nu mai am absolut pe nimeni. Ma simt cu totul si cu totul singura si nimeni si nimic nu va putea sa umple golul pe care el l-a lasat. As vrea sa nu mai doara atat de tare, as vrea sa ma trezesc si sa constat ca cel mai teribil cosmar a luat sfarsit, ca el este bine si se pregateste pentru viitor. Totusi acest gol va ramane mereu deschis, aceasta rana va durea la fel de tare si peste cinci, zece, douazeci de ani. Poate atunci voi putea intelege ca el intr-adevar nu mai este, pentru ca acum nu pot percepe acest lucru. Ii ascult melodiile, ii privesc videoclipurile si nu pot sa accept ca acesta este trecutul, ca nu va mai exista un viitor.
Cand intreaga mea lume, intr-un fel sau altul se baza pe el, cand mereu l-am privit ca pe cel care mereu va exista, cand niciodata nu am luat in calcul posibilitatea ca intr-o zi el nu va mai fi, cum pot sa impiedic naruirea intregii mele lumi? As vrea sa am puterea celor care ii sarbatoresc viata si nu se lasa coplesiti de durere. As vrea sa nu ma trasnform intr-o persoana inchisa si mereu incruntata. As vrea sa nu uit sa zambesc, dar fara el este greu, fara el nu pot vedea culoarea din jurul meu. Nu pot sa pronunt cuvintele care ar face totul real. Vreau sa cred in continuare ca traiesc un cosmar din care ma voi trezi…intr-o zi.
Acum doua zile credeam ca lucrul cel mai neplacut care mi se va intampla in aceasta vara va fi ca voi implini 18 ani. Niciodata nu mi-am imaginat ca ii voi implini fara Michael. Pe 13 iulie urma sa primesc cel mai frumos cadou, indiferent daca reuseam sa-l vad sau nu. Niciodata nu m-am gandit ca intreaga lume v-a pierii in fata ochilor mei si eu voi privi incapabila sa fac ceva. De cate ori nu am ras pe tema sfarsitului lumii? De cate ori nu am glumit: “Vine Apocalipsa”, “Sfarsitul se apropie”, “O sa murim cu totii”? Niciodata nu am prevazut ca aceste glume vor deveni o realitate pentru mine si ca voi fi fortata sa privesc, sa simt tot. Ceea ce simt nu poate fi inteles de o persoana care nu simte la fel. Pentru cei care nu simt la fel poate atinge chiar limita absurdului. Nu ma intereseaza.
Si totusi, Michael va fi mereu viu. Legenda va continua sa existe pentru totdeauna. Mitul va suprinde multe generatii de acum inainte. Dincolo de orice, ii multumesc lui Dumnezeu ca am avut norocul sa traiesc in timpul unui geniu, unui zeu. 18 ani este mult prea putin insa au fost cei mai frumosi ani la care as fi putut visa. I-m primit fara sa cer si pentru asta sunt recunoscatoare.
Nu-l voi uita niciodata si intotdeauna il voi iubi pentru ceea ce a fost cu adevarat: un om de o sensibilitate unica si o putere de a iubi nesfarsita; un om cu un talent senzational si o forta incredibila de a te transpune intr-o alta lume cu un singur cuvant, un om care niciodata n-a 
uitat sa fie copil si in ciuda cretinatatilor lumii si-a pastrat acea puritate pe care o ador, un om care niciodata nu a obosit sa ajute, un om cu puterea de a reuni toata lumea intr-un singur loc, un om care si-a daruit intreaga viata a tot ce a facut, un om care va domni intotdeauna deoarece coroana de rege va fi mereu a lui.
Mostenirea lui nu se rezuma decat la arta pe care a creat-o si dezvoltat-o dincolo de limitele superlativului. El a lasat lucruri mult mai valoroase. A lasat in urma milioane de oameni atinsi de gratia lui, oameni care il vor iubi intotdeauna si vor transmite aceasta mostenire generatiilor urmatoare. Odata, Michael a spus ca isi doreste sa fie tinut minte, ca-si doreste ca muzica lui sa ramana mult timp dupa ce el nu va mai fi. Ai reusit intru totul. Ai cucerit lumea prin muzica, dansul si versurile tale cu acea voce de inger, cu acele miscari divine. Aceste lucruri nu vor fi uitate niciodata. Mereu vei fi in inima mea ca si a altor milioane de oameni.
Cuvintele sunt goale dar urmatoarele doua citate inglobeaza ceea ce simt:
“I cannot live without my life! I cannot live without my soul!”
“Love, life, meaning…over.”
Multumesc, Michael. Multumes ca ai existat. Multumesc ca ai facut ceea ce ai facut pentru mine chiar daca nu ai stiut. Niciodata nu te voi putea lasa sa pleci, chiar daca acum esti intr-un loc mult mai bun. Sper sa nu te dezamagesc niciodata.
I love you, Michael!
In our darkest hour
In my deepest despair
Will you still care?
Will you be there?
In my trials
And my tripulations
Through our doubts
And frustrations
In my violence
In my turbulence
Through my fear
And my confessions
In my anguish and my pain
Through my joy and my sorrow
In the promise of another tomorrow
I’ll never let you part
For you’re always in my heart.
Inca de la primele pagini am avut senzatia ca este 14 iulie si ca printr-un miracol am din nou pentru prima data in maini romanul Twilight de Stephenie Meyer, si asta nu pentru ca subiectul romanului ar avea ceva in comun cu Twilight. In niciun caz. Aceasta senzatie, proprie si personala, si care cu siguranta pare ciudata tutror, si ca aproape da in obsesie, nu este nici obsesie nici ciudata pt mine. Romanul Panza de paianjen de Cella Serghi, iti da impresia ca invadezi intimitatea cuiva citindu-i jurnalul, exact ca si la Twilight, povestea fiind relatata la persoana I. Si cam aici s-ar opri mica asemanaere dintre cele doua carti. Avansand in poveste insa, realizez ca din punct de vedere al structurii, aduce foarte mult cu Mauprat de George Sand, roman in care insusi Bernard la batranete isi povesteste viata. In Panza de paianjen, nu se ajunge tocmai la batranete pentru a spune povestea de viata a Dianei Slavu, insa citind prin ochii Ilincai Dima, caietele in care este povestita viata Dianei, am aceiasi senzatie de intrepatrundere intr-un spatiu privat, cum am avut si la Mauprat si la Amurg.
)
)
)
)
)
)
. In stilul in care ne plictisim la scoala presimt ca o sa existe si o parte a treia.
Se numeste NALP adica Nume, Actiune, Loc, si alta Persoana. Si fiecare scrie pe rand, in final, cred ca toata lumea a realizat ca ies niste propozitii de mai mare dragul. Prima data cand am inceput sa jucam am avut vreo doua realizari de colectie…eu imi amintesc doar una, din cealalta am doar o idee vaga. Acum cine stie cunoaste…persoanele implicate au denumiri date de noi si vor fi greu de recunoscut.
Deci sa nu mai lungim vorba si sa notam in condica ceea ce trebuie ramas in memoria tuturor.
)
)
( pt necunoscatori Fish e Mardy Fish, jucator de tenis, iar Rafsel, tot o chestie de prin tenis.)
)
)
)